Doamnelor si domnilor,

A aparut noul disc al formatiei americane The Black Keys. Se intituleaza “El Camino”. Este foarte saltaret si inspirat. Foarte rock’n'roll. Este produs de periculos-elegantul Danger Mouse. Pare, dupa primele ascultari, genul ala rar: piesa buna dupa piesa buna. Va promit ca o sa va placa din ce in ce mai mult de la auditie la auditie.

E cam asa: V-a povestit vreodata tatal dumneavoastra, la un paharel, cum era la ceaiuri si petreceri cand avea 17-18-19 ani? Cum se facea rost de magnetofon sau de pick-up, de boxe, cum se aducea “ceva de baut”? “Avea maica-ta o fusta scurta pana aici, uite”. Cum toata treaba exploda atunci cand incepea muzica? Cum se dansa non-stop, cum se transpira, cum se…?

E, mie mi-a povestit tatal meu chestia asta cel putin o data pe an, de vreo 25 de ani incoace. Abia astept sa imi povesteasca din nou, de cat mai multe ori. Va dati seama cat ii placeau petrecerile alea? Toate povestirile se termina insa inevitabil cu concluzia ca nu se mai face muzica buna, ca pe vremea “aia”.

E, eu nu cred deloc in aceasta concluzie. O dovada este acest disc al formatiei The Black Keys. Sunt convins ca este un soundtrack perfect pentru petrecerile de atunci, de acum si pentru toate petrecerile demaine, cum ar zice Lou Reed.

E, mai am un singur lucru de spus despre The Black Keys: oricine de pe lumea asta poate sa cante foarte frumos la pian, tot ce trebuie sa faca este sa se limiteze la clapele negre. Incercati chiar dumneavoastra: apasati fara nicio grija si fara nicio ordine doar clapele negre. Va promit ca va suna foarte placut.

Pam pam

Cristian Fierbinteanu

Tagged in: cronica, el camino, review, the black keys