De fapt, nici nu mai conteaza daca mai apare sau nu Lost End Found (desi stim ca urmeaza sa fie lansat, asteptam de trei ani asta). Nu mai conteaza ce a fost inainte de concertul Urma, la fel cum nu conteaza ce vine dupa. Silver Church-ul a fost ticsit de oameni aseara. Spre fericirea mea, la acest concert, cu cateva mici exceptii, au venit acei oameni pentru care “Buy me with a coffee” nu este, dupa cum a spus si Dominic, singurul hit al acestei trupe.
In fiecare an, in luna septembrie, luam pulsul. Nu e septembrie fara un concert Urma. Si nu e an fara diferente. Culmea, mereu in bine. As putea, potrivit regulilor nescrise ale recenziilor, sa insir setlist-ul. Nu am sa o fac, dar voi saluta schimbarea pe care am observat-o aseara. Nu am inceput cu In Your Arms si nu am incheiat cu Selfish Motherfucker. Cred ca ni se pregateste ceva in curand.
Sa revin totusi la ideea din titlu. Pe 29 septembrie, in barul preferat al lui Mani, am inteles ce e dincolo de piesele Urma, iar raspunsul este unul simplu: publicul. Sute de voci, orchestra fara corzi a trupei: “Your game, my rules” spune Mani Gutau.
Am ascultat joi seara un solist… matur, un solist concentrat, cu miscari temperate, dar expresive, cu o chitara putin mai cuminte decat in ultimele reprezentatii. Am ascultat joi seara un baterist intens si sigur pe el. Un basist care a facut , poate pentru prima data, cativa pasi mai in lumina scenei. Un Jimmy… fericit. Un Luis Angel Palomino stralucitor. Un Ati putin mai cuminte si un Mandela recunoscator si impresionat de multimea care l-a coplesit cu aplauze.
A fost un concert mai putin in forta decat altele, mai temperat, dar cu mult mai cald decat orice alta confesiune publica de pana acum. Fanii au cantat Terminus timp de cinci minute in fata unei scene goale, multumind trupei pentru noua ani de muzica buna si si-au primit si ei la randul lor rasplata. Un Mani ingenuncheat si un ropot de aplauze din partea formatiei. A fost o confesiune de ambele parti ale baricadei. Microfonul a fost pasat in egala masura intre vocal si public timp de doua ore, explicand inca o data cum trebuie sa stea lucrurile intre un grup muzical si fanii sai.
As lungi poate la infinit cronica aceasta, pentru ca fiecare concert merita un caiet dintr-un foileton Urma. Poveste dupa poveste, confesiune dupa confesiune, an dupa an. La final… ramane acelasi vis, singurul de care avem nevoie sa mergem mai departe. One dream’s all Urma needs, they need to go… forward.
Confesiunile publice Urma nu pot fi povestite. Trebuie sa fii acolo.
Galerie foto Urma in Silver Church:
Text si foto: Olivia Vereha
Tagged in: bucuresti, concert, cronica, fotografii, mani gutau, poze, silver church, urma
