de Doru Ionescu
In primii ani de REMIX-uri, am remarcat – inca o data, daca mai era nevoie – uniunea culturala, armonia, buna intelegere in care se zbateau sa creasca intru modernitate si literatura, si teatrul, si muzica, si filmul si… asa mai departe. Mosu Lungu povestea de intalnirile din casa prietenului sau, azi reputat muzicolog si ziarist muzical, Dumitru Avakian, unde se ascultau jazz si alte muzici de avangarda.
Costin Petrescu si Mircea Florian in 1973
Stimata mea colega de birou din TVR – Silvia Ciurescu, realizatoarea emisiunilor Lumea dansului, acum Garantat 100% – m-a introdus in lumea cuplului de dansatori Miriam Raducanu si Gigi Caciuleanu, profesoara si elev care, pe suportul unic, de maxima libertate, oferit de jazz-ul lui Johnny Raducanu, descopereau din aproape in aproape improvizatia, libertatea in miscarile pana atunci canonizate ale baletului. In intervalul 1969 – 1972, sustineau celebrele Nocturne 9 ½ la Student Club – ul de la Preoteasa, la teatrul Tandarica. Perechile au suferit in timp inlocuiri. Se pare ca au cantat sau acompaniat si pianistul Iancsy Korossy, si contrabasistul Wolfgang Guttler, pe care l-am gasit acompaniind dansul Ralucai Ianegic, intr-un concert la Sala Palatului.
Octavian Ursulescu isi amintea: “La clubul 303 era un cenaclu, unde se produceau actrita Dora Kertes si actualul compozitor de muzica usoara Dumitru Lupu (pe care l-am gasit si eu, in aceeasi ipostaza de folkist, in emisiunea “Tinerii si muzica lor”, cantand impreuna cu o solista, n.a.). Un spectacol intreg, omogen, cu recitari – era si poetul Cezar Ivanescu pe acolo – si muzica, cu incantatii.” Mircea Vintila pomeneste si el de un cenaclu – Atlantida – condus de regretatul Radu Anton Roman, la Casa Studentilor, unde Mircea Florian aparea inca din 1968.”
Influentele indianistice venite cu valul hippie, dar si cu beatnicii, din America, i-au determinat intreaga viata fratelui lui Andrei Oisteanu, Valery Oisteanu: “Eu, cu Mircea Florian si cu Dorin Liviu Zaharia formasem un trio la Club A. Eu veneam in fata unei cortine, ei ramaneau in spate. Eu incepeam sa recit si niste sunete ciudate razbateau de dincolo. Nu doar de chitara sau de instrumente, ci scoase din niste fluiere scufundate in apa, alte inventii foarte moderne. Se numesc sunete idiofonice toate aceste zgomote produse natural (cu apa, piatra, lemn), in care ei erau maestri; toate acele ritmuri de sunete naturale imi complimentau poezia.
Muzica si poezia au fost la inceput impreuna, nu se putea una fara alta, dar academia le-a despartit, din pacate… Au ramas doar cazuri izolate, cum ar fi opera. Poezia mea, peste ani, este influentata, ca si in cazul beatnicilor americani, de ritmuri, in special de jazz. Toti acei titani ai genului care au concertat atunci la noi m-au miscat. Primul meu volum a stat pe lista neagra 10 ani, apoi am putut sa-l public la editura Litera. Acolo era singurul loc unde se putea, daca ne plateam noi costurile tiparirii si ne vindeam singuri cartile! Am distribuit-o si eu pe a mea de mana, adica mergeam pe la concertele de jazz si-mi prezentam poeziile.” Peste nu multi ani, domnul Valery avea sa ajunga, prin ’72, la New York, pe drumul de pelerinaj al beatnicilor (de la Bombay la Katmandu), colaborand cu ei, in East Village, sufletul boemei americane, al avangardei!
Dan Oprina (colegul poetului Mircea Valeriu Popa in KATHARSIS si KIWI, grupuri de folk underground) despre Andrei Oisteanu (membru in CEATA MELOPOICA, adica muzica si poezie…), pe care vi l-am prezentat deja: “Fara sa-l oblige nimeni, fara sponsori, omul asta organiza un eveniment cultural deosebit. La el ne intalneam vreo 30 de persoane, sa ascultam muzica noua. Acolo am auzit primul sitar, AMON DUUL II si atatea nume. Ascultam, apoi vorbeam despre cele auzite. Era ca un nucleu de spiritualitate, care ne sprijinea ideatic in a face o altfel de muzica decat cea usoara, pop. Era o atmosfera speciala – el avea un simt deosebit al scenografiei, al teatrului, al teatralitatii, decorul era grozav; se aprindeau betisoare orientale, eram serviti cu felii de mar alternand cu felii de paine alba micute, era un fel de impartasanie intru spiritualitatea muzicii underground. Se juca si un soi de teatru alternativ la el acasa. Dupa acel model, la cenaclul Numele poetului condus de Cezar Ivanescu, cand cantam, aprindeam lumanari pe un birou. Iesea un fel de recital de poezie si cantece, printre textele lui Mircea Popa, asa am facut si la mine acasa…”
Florian Pittis
Florian Pittis si spectacolele sale de poezie si muzica de la teatrul Bulandra merita un articol intreg. Incepand cu 1973, acestea l-au avut colaborator pe Dan Andrei Aldea, cu care orizontul se evazeaza inca o data. S-au jucat de vreo 60 de ori, apoi au fost interzise, laolalta cu piesa Revizorul.
Surprinzator, interviul cu folkistul Doru Stanculescu mi-a prelungit superb tema cu viitorul, care – spera acesta – sa ne arate Cum se naste un mit: “O piesa mai veche de-a mea, din care plec si dezvolt totul. Va fi un spectacol lung, o opera, sau opereta – folk sau rock, zi-i cum vrei – cu recitative, cu lume… Exista artisti plastici care au creat deja tablourile; le vezi, fara sa-ti spun eu nimic, si vorbesti singur – asta-i melodia aia, asta-i cealalta… Se leaga toate de aceasta piesa. Sa ma mai tina Dumnezeu s-o fac.”
Andrei Oisteanu puncta in final: “Ideile hippie n-au ramas doar in stadiul adoptarii religiilor exotice gen budism / brahmanism, ci au trecut si la formele locale de folclor religios, recuperand elemente de mistica populara, de mitologie, de folclor religios – unul din filoanele importante pe care au mers si cativa folkisti si rockeri din Romania. Mircea Florian, Nicu Vladimir, Doru Stanculescu, apoi “Phoenix” care au culminat cu Cantafabule in aceasta directie.”
Tagged in: Andrei Oisteanu, anii 70, Doru Stanculescu, editorial, florian pittis, folk, jazz, Mircea Florian, muzica, Nicu Vladimir, phoenic, tvrockfolkjazz, Valery Oisteanu
